Epoca de Aur a
avut… şi episoadele sale bune – unul dintre acestea a fost susţinerea transportului
local prin producţia autohtonă de mijloace de transport. TV-urile, Roman-urile
şi DAC-urile au reprezentat modele de bază şi, în unele oraşe, încă îl mai
reprezintă. Importul a vizat, în mare parte, doi producători: Ikarus pentru
autobuze şi troleibuze precum şi Tatra în ceea ce priveşte flota de tramvaie. Economia
de materiale în ceea ce priveşte proiectarea şi implicit asamblarea mijloacelor
de transport autohtone a început în anul 1986: au urmat cinci ani de loturi mai
mult sau mai puţin reuşite, au fost probleme cu furnizarea pieselor necesare
pentru menţinerea în serviciu a maşinilor însă flotele erau înnoite, an de an.
După Epoca de
Aur au urmat Anii de Prostie, Ani din care nu ne-am trezit nici acum. Adică am
avut şi avem libertatea de a fi noi înşine, de a arăta ceea ce putem şi de a
construi ceea ce ne dorim. Din păcate, lucurile au evoluat greşit iar cei care
ar fi trebuit să ne sprijine, au ales să ne îngroape. Majoritatea oraşelor
româneşti şi-au trimis locuitorii la muncă, în alte ţări, mai mult sau mai
puţin europene. Printre ramurile industriale care s-au năruit a fost şi uzina Rocar:
la unsprezece ani după Revoluţie, a sunat ceasul rău pentru “maternitatea
autobuzelor şi troleibuzelor autohtone”.
Incompetenţă, indiferenţă şi interese
personale – pandemia tipic românească. Cu toate acestea, un fost inginer de la
Rocar a continuat să spere în visul său şi a reuşit să-i dea contur, cu
sprijinul unui partener de afaceri din America Latină.
E greu să pleci de la zero, să faci un proiect şi mai
apoi să treci de la teorie la practică. Chiar şi aşa, autobuzele autohtone au
avut o nouă şansă de revenire dar, n-a fost să fie. Sunt de acord că modelul de
Roman care ar fi putut să populeze autobazele României necesita unele
îmbunătăţiri însă nimeni nu i-a acordat nici o şansă! Şi astfel, în foamea
clasică de “caşcaval”, primăriile şi C.L.-urile care deţin parcurile auto de
transport public au preferat autobuzele S.H. din alte ţări decât o investiţie
autohtonă care ar fi putut să ajute economia internă.
Şi aşa am mai renunţat la o speranţă. Ne-am învăţat să
renunţăm la ele şi să ne plângem cum că nu putem… Păcat!
Iată tipul de autobuz de care ne-am fi putut bucura şi
care – din lipsă de comenzi – nu se va mai fabrica niciodată:
