A.C.-ul: între propunere şi alternativă

De două săptămâni ne confruntăm cu temperaturi tropicale şi implicit cu indici de disconfort termic. O călătorie cu mijloacele de transport în comun este un veritabil test de anduranţă având în vedere faptul că în saloanele acestora, temperatura şi umiditatea înregistrează valori mult mai mari decât în mediul liber.

Din păcate, nu există sistem de aer condiţionat în autobuzele, troleibuzele sau tramvaiele cu care ne deplasăm în prezent dar se are în vedere faptul ca, la următoarele achiziţii, mijloacele de transport să fie echipate cu astfel de dispozitive. Mulţi călători se întreabă de ce Transurb-ul a optat pentru achiziţia de S.H.-uri... E simplu: acesta a trebuit să aleaga cea mai bună soluţie având în vedere fondurile primite şi totodată necesarul de maşini care să susţină desfăşurarea activităţii sale. Vă amintesc că Primăria n-a considerat până acum transportul local un serviciu în care să investească pentru rezultate pozitive. În epoca de aur, se reparau mijloace de transport prin „importul pieselor şi echipamentelor de la cele casate” iar acum, avem echipe de profesionişti care caută ca din puţinul disponibil să facă fapte mari – şi anume să trimită zilnic, la trasee, autobuze, troleibuze şi tramvaie pregătite corespunzător pentru serviciul călătorilor.

Vă amintiţi de autobuzele DAC şi ROCAR, producţie autohtonă? Nu v-aţi văitat de căldură nici măcar atunci când a fost îngrămădeala specifică orelor de vârf, stimaţi călători. Şi stim de ce: majoritatea geamurilor din saloanele mijloacelor de transport aveau deschidere largă. Dar uzina ROCAR nu mai există... Am lăsat-o să se prăbuşească, noi, naţie de inconştienţi tăcuţi dar cu pretenţii. Iar acum trebuie să ne mulţumim cu importuri – noi sau S.H. – care să fie cât mai apropiate de cerinţele noastre.

„Dinastia de foc” a început cu DAB-urile daneze, în 2007. Au fost autobuze trainice, comode, sigure dar... saune în sezonul estival. Apoi au venit MAZ-urile, mult mai aerisite însă... nu la fel de aerisite precum DAC-urile „strămoşeşti”. Următoarele achiziţii au fost olandeze: Den Oudsten B96, Berkhof SB 250... şi ele zgârcite în privinţa A.C.-ului. Iar din această primăvară mai avem Wright Commander-urile: fâşneţe în trafic, muncitoare, elegante, eficiente... dar sufocante pe timp de caniculă.

„Olandezele” au primit geamuri cu deschidere laterală... câte două pe fiecare parte – măsură locală – însă nu e suficient. Depinde de serviciul de transporturi din Primarie, de optica precum şi de interesul acestuia vis-a-vis de necesităţile călătorilor. In prezent se fac eforturi pentru dotarea mijloacelor de transport cu sisteme de aer conditionat chiar daca acest proces este costisitor.

Amintiri dintr-o generatie apusa: iată salonul „ventilat” al unui DAC 112:

Den-urile primesc aerisiri

Una dintre asemănările dintre DAB-urile daneze şi DEN-urile olandeze o constituie lipsa geamurilor cu deschidere culisantă (sau, mai precis, cu aerisiri). Având în vedere zonele pentru care au fost concepute, absenţa acestora nu e de mirare. În ceea ce priveşte ventilarea salonului, ambele modele au optat pentru trapele superioare precum şi pentru un sistem cu „guri de aerisire” (ceva mai dezvoltat la DAB-uri). Trebuie menţionat faptul că zece galbene daneze, membre ale primului lot adus la Galaţi au un singur geam cu deschidere culisantă, înaintea uşii mediane.

Atât regia noastră de transport local cât şi călătorii şi-au pus mari speranţe în autobuzele Den, considerate mai sprintene şi totodată mai odihnite decât DAB-urile, mai comode şi mai puţin capricioase decât MAZ-urile. Cu siguranţă că aceste bijuterii olandeze ar fi luat nota maximă la capitolul „confort” dacă nu s-ar fi transformat în saune pe timp de vară.

Din dorinţa de a servi cât mai eficient transportul local şi ţinând totodată cont de propriile sale posibilităţi, regia noastră de transport local a început deja să înlocuiască geamurile originale ale DEN-urilor cu unele noi, cu deschidere culisantă. În prezent, aproape o treime dintre olandeze se bucură deja de aceste îmbunătăţiri. Operaţiunile sunt în curs de desfăşurare şi se estimează că se vor încheia până la începutul calendaristic al iernii.

În fiecare zi, un DEN primeşte două geamuri rabatabile în zona median posterioară, unul înaintea ultimei uşi iar celălalt în mod simetric pe partea opusă. Primul care a optat pentru aceste modificări – înainte de fierbinţeala verii trecute – a fost LSZ. Colegul LSV, care l-a urmat la scurt timp, a primit doar un singur geam rabatabil pe partea dreaptă a sensului de mers, şi asta fiindcă originalul fusese spart.

Se spune că lucrurile bune se fac din timp. Iată că în cursul acestei toamne, maşini precum LTD, LTE, LTM sau LTZ au împrumutat modelul adoptat de LSZ.

Nu ştiu cum va fi vara lui 2013; ştiu însă că în autobuzele DEN aceasta se va dovedi, cu siguranţă, mult mai suportabilă decât cea cu care tocmai ne-am încheiat socotelile.

Propuneri şi speranţe...

Într-un material anterior am discutat despre staţiile pe care le-a avut urbea noastră, mai precis între ceea ce a fost cândva... schelet metalic încăpător, aflat în slujba numeroşilor călători, şi ceea ce reprezintă acum, adică „umile şi totodată firave gherete din plastic şi sticlă” sub care nu se pot adăposti mai mult de cincisprezece oameni...

În urbea noastră sunt staţii care beneficiază de flux mediu şi crescut de călători. Exemple?! „Liceul de Artă”, „Centru”, „Ţiglina II”, „Spitalul Judeţean”... Oraşul ÎNCĂ SE MIŞCĂ!

Anii din urmă au înlocuit „monstruozităţile comunismului” cu un „plus spre modernism”. Din păcate, măsurile luate nu s-au dovedit potrivite pentru unele locaţii de aşteptare a mijloacelor de transport din regimul local: spaţiu insuficient, precar, de multe ori expus capriciilor vremii! Deh, evoluţie parfumată de interese politice...!

Propunerea ideală ar consta într-o re-amenjare a refugiilor specifice staţiilor aglomerate şi totodată, a unei dotări elementare în ceea ce priveşte îndeplinirea unor norme clasice.

Ataşez, mai jos, o schemă a unui refugiu pe care l-am proiectat din... „simplu considerent”...

... precum şi aspecte dintr-o staţie care, de multe ori se dovedeşte incapabilă să-şi adăpostească pasagerii - „Liceul de Artă”:

Am pregătit „inginereşte”, câteva aspecte în ceea ce priveşte raportul dintre fluxul de călători şi staţiile arondate; intenţionez, cu bună-credinţă, să le discut într-o audienţă la Primărie, alături de alte probleme care mă preocupă în ceea ce priveşte transportul local gălăţean.

E al naibii de greu să răzbaţi prin urzeala unei politici pe care bunul-simţ o digeră silit, fără... „întrebări”... Bah, vorba unui prieten „prezicător într-ale viitorului”: sper să nu murim din proprie prostie şi indiferenţă!

Den Oudsten Bussen: raţiunea cibernetică

Tehnica a evoluat... cu mai multă îndrăzneală şi curaj în vestul Europei decât în estul (parcă) încă somnoros după o democraţie prost înţeleasă.

Ce au însemnat anii 1998 – 1999 pentru noi, gălăţenii, în ceea ce priveşte transportul urban? O încercare de supravieţuire şi de adaptare la un fenomen de tip parazit (maxi-taxi); s-au adus Isuzu şi Prestij pentru a face faţă invaziei de Mercedes-uri, VW-uri, precum şi a „coloniilor” de Latvii şi Barkas-uri aparţinând transportatorilor privaţi.

În tot acest timp, olandezii scoteau pe... bandă rulantă modelele B96 şi B93, din respect pentru transportul local, pentru tradiţie şi pentru confortul călătorilor iar modelele amintite au fost adaptate corespunzător; urcarea, pe prima uşă unde călătorii perforează biletul la perforatorul fixat pe o bară frontală de lângă bord sau cumpără bilet de la conducătorul auto. Se înaintează apoi în salonul autobuzului şi se coboară pe celelalte două uşi. NIMENI NU DEPĂŞEŞTE BANDA ROŞIE CARE DELIMITEAZĂ SPAŢIUL DE ORIENTARE NECESAR ŞOFERULUI DE RESTUL SALONULUI!  E regulă care „prinde” greu la noi fiindcă orăşenii cu principii străvechi, TRANSMISE din generaţie în generaţie, continuă să se îmbulzească în mijloacele de transport şi, dacă s-ar putea, să călătorească pe scări sau agăţaţi de uşi...

În aceste împrejurări, bordul unui Den B96 devine... loc de sprijin, „scaun de odihnă” (pentru cei mai tâmpiţi dintre gălăţeni!) sau suport de bagaje... Nu vă miraţi, am asistat la toate cele trei... „variante” şi nu doar o singură dată!

Ce se ascunde sub acest bord? Am să vă arăt în fotografiile care urmează...

După cum spunea un bun prieten de-al meu, panoul rabatabil frontal protejează „creierul acestui tip de autobuz”, locaşul unde ajung informaţiile şi de unde pleacă deciziile! Iată unul dintre motivele pentru care prima uşă a Den-urilor rămâne închisă între orele de vârf!

Stimaţi călători, sper să înţelegeţi şi să respectaţi acum modul de construcţie al acestui tip de autobuz... Dacă nu vă puteţi civiliza singuri, iată că vă civilizează Vestul şi, de bine, de rău, trebuie să acceptaţi!

Mutarea terminalului provizoriu

În primele săptămâni în care lucrările Tancrad-ului au suspendat traseele de tramvai spre Micro 20, joncţiunea pentru traseul provizoriu se realiza (după cum am şi notat), în staţia de la Flora. Zilele trecute, pentru o mai bună organizare a transferului de călători dintre tramvaie şi mijloacele de transport care deservesc traseul provizoriu, terminalul s-a mutat în zona Spitalului de Pediatrie. Transferul se realizează acum într-un mod mult mai eficient, întrucât staţia temporară corespunde celei din dreptul stadionului Oţelul.

Tot pentru organizare şi eficienţă, mijloacele de transport care rulează la provizoriu sunt coordonate cu activitatea tramvaielor din zona stadionului: astfel, pe lângă ruta menţionată, au apărut două... indicatoare: 7, respectiv 39. Logica se regăseşte la terminalul din Micro 20, unde călătorii ştiu că un autobuz de la... „provizoriul 7” asigură legătura directă cu tramvaiul care rulează pe această rută şi întoarce la Oţelul. Rezultatul este similar şi pentru traseul 39.